Acqua cheta

Abbannunatu mi sentu,
comu strummalo chi unn’avi chiù corda
e i picciriddi un ci ponnu chiù ghiucari

Ittatu a surcu,
comu riti pirciata
in capu a banchina caura ri suli
chi duna ricoveru ai cani.

Siccu siccu,
‘nu ventu ri sciroccu
chi macari a testa m’abbrucia
e l’anima e u cori.

Un pisci spata nicu nicu
ca s’infila curiusu ‘ni rizzi ra tunnara
e viri a l’autri pisci scumpariri
‘na l’immensità funnuta ri lu mari.

Allura iò, iò u sacciu
chi veni a diri a solitudini ra terra
quannu a campagna chi un duna chiù frutti
voli ammucciari a testa,
s’attuppa l’occhi p’un viriri a Dio
e nun parla cull’omini.

‘Na sti momenti,
quannu mi vennu sti pinseri fruschi
mi ‘nni vaiu cuntentu e tristi
leggiu e inchimmatu come all’asinu mazziatu
ch’arragghia au patruni;
ma iddru un chianci, riri,
chì chissà sapi fari.

‘Nta sti mumenti ri pinseri fruschi
mi ‘nni vaiu a truvari un parenti luntanu
ca iddru è comu mia, è sempri drocu e aspetta:
n’ha vistu funerali e morti ammazzati
e fimmini chi chiancinu e picciriddi addivintari omini.

Ch’iddru è comu a mia
chi quannu spunta u suli riri
ri ‘na risata chi si senti e un si viri,
ri ‘ na taliata ri occhi lustri.

Occhi lustri e azzurri puliziati ri st’aria caura
chi n’acchiana i spaddri ri l’Africa,
occhi tristi e funnuti
e capiddri bianchi e scunsintuti ri foddri,
quannu ciuscia a tramontana e un si po ghiri a piscari.

A so vuci putenti
la ‘ntisi rintra a “rutta ru trono” ri Maretimu
ca mi vuciava: Scappa, scappa!
U so respiru lentu ri mostru e patri e signuri
quannu ch’i rima ci carizzava a peddri
e m’inni ia sulu, firmicula n’u mari
a fari u giru ru giganti: Monti Cofanu.

E drocu succiria chi dra rumanna e dru turmentu
c’unn addiventa mai ciatu ri parola,
s’apprisintava ogni bota u stisso:

Amuri, Amuri,
ma socch’è st’amuri, chi tutti ci s’appizzano
comu a li vesti ri ‘na matri
chi unn’avi chiù latti pi sfamari a tutti i figghi?

Allura Silenziu!
Silenziu ruru e pisanti chi a testa ti sbacanta
e tu arrestasti un pezzu ri sali!

Allura puru l’aceddri in cielu si fermanu
e i gabbiani ca su ‘n terra addiventanu surdati
cull’occhi fissi all’orizzonti chi addiventa focu vivu.

E tu capisci.
Capisci chi ‘na timpesta si sta cunsumannu
‘o largo, a mari.
Muntagni r’acqua si formano chi s’aisano
e si scontranp cu violenza…

E tu vulissi essiri ventu e acqua ri cielu chi chiove
e arvulu maestru ri navi e vila strazzata e piscicani
rintra a to’ battagghia pi campari.

E allura l’aceddri morinu picchì un ponnu chiù manciari
e dra fila ri surdati si rumpi e a unu a unu carinu
nall’acqua sarvaggia chi l’agghiutte.
U mari t’apprisenta a morti.

Ti porta ravanzi i peri i pisci lucenti a unu a unu:
chistu è u munaceddru ca satava, chi ti facia cuntentu
e senza pinseri ti facia cririri au sono ri l’amuri.

Chista, viri chista? Chista è l’augghia
ca curri sempri comu un picciriddru ri strata
chi ghioca ra matina finu a sira
e un sapi, quannu s’arricampa,
s’iddru attrova quarchi cosa ri manciari.

E chissa pi finiri è a ricciola,
chi è tali e quali all’omo, avi mugghieri
e ci piaci natari cull’autri cumpagni.

Pi piscalla, pi tirarla fora ra ‘mmari, cu tuttu u so pisu ri cristiano,
l’ha fari stancari, l’ha sfiniri, c’ha rumpiri a schina.

E allura tu u capisci socch’è dra cosa chi ti manca
chi sta guerra ri malutempu e malinconia,
chi si putissi manciari macari a tia chi to’ pinseri,
addivurari casi e armali e palazzi e ville e ricchizzi
e a biddrizza tutta chi n’arresta,

St’amuri chi ni manca e mai n’abbasta
è pace.

di Guido Tobia
_____

La poesia “Acqua cheta” si è classificata tra le finaliste della sezione delle poesie a tema libero in dialetto del Premio Nazionale di Letteratura e Poesia “Vincenzo Licata – Città di Sciacca”, Edizione 2009.

spacer

Leave a reply